Prin 2004, țara era într-un avânt economic care s-a resimțit și la mine acasă – am început să mergem în weekend cu mașina la Carrefour și să basculăm produse de consum.
În ziua magică mă apuca tremuriciul încă de dimineața. Încercam să citesc, dar îmi fugeau ochii, vedeam doar rafturi colorate și podele strălucitoare. Mă aștepta o excursie fabuloasă – mai văzusem chestii din astea în filme, dar în filme vedeam și extratereștri și dragoni și tot felul de miracole. Nu credeam că oamenii normali pot să cumpere în fiecare săptămână câte un maldăr de obiecte. Că eu pot să aleg pur și simplu din infinitul de produse, să mă uit rugător la un părinte și el să încuviințeze cald. Pune-l în coș, e totul bine, cumpărăm chestii, avem chestii, aproape tot ce ne dorim.
Am copilărit în sărăcia anilor ’90, cu alimentare și cozi și piețe soioase și chioșcuri unde duceai sticle goale de bere. Marile achiziții erau la alocația mea, când luam ou kinder și revista Mickey Mouse, și la salariul părinților, când luam banane și o mașinuță cât degetul care se strica după două zile de uz intens.
Așa că m-a luat cu déjà vu az’-dimineață, între o controversă despre tehnica de înlăturare a zăpezii de pe mașină și una despre muzica de la radio, ambele stârnite de emoția drumului spre Carrefour, așa ușor de confundat cu psihozele de zi cu zi.
S-a schimbat câte ceva din vremurile inocente în care mergeam la hypermarket ca la biserică. Atunci simțeai că intri în clubul select al oamenilor cu bani, acum e la intrare un banner imens pe care scrie “cei mai ieftini din cartier”.
Au trecut de atunci niște ani de boom economic, o bulă imobiliară, o manie a creditelor fără acoperire, un vis românesc de consum care s-a prăbușit dur și ne-a lăsat să ne lingem rănile confuzi.
“Grand Arena” Berceni e înconjurată de blocuri comuniste și construcții caraghioase pe care le-a prins criza fără tencuială și așa au rămas, cu tot cu afișe rupte care promit garsoniere și penthouse-uri.
Între ele și complexul comercial e o zonă-tampon, și anume un maidan acoperit de zăpadă, cu o diagonală de noroi în care lumea se încăpățânează să se înfunde – în speță, o ceată de preșcolari care aruncă unii în alții cu bulgări maronii și umezi în timp ce aleargă spre ușile glisante.
… îmi vine câteodată s-arunc cu grijile, problemele, mâinile sus în aer
Ușile glisează și vin peste mine versurile astea, plus un val de căldură și un miros de cartofi prăjiți cu dezinfectant. Un spațiu mare și gol cu două hâțânitoare în centru, dintre care una ocupată de un copil plictisit, cu un tată singur care încearcă fără succes să surprindă fotografic fericirea.
În jurul hypermarket-ului propriu-zis au crescut o puzderie de magazine, mâncătorii, echipamente militare, patinoar și sală de păcănele cu drogomani care dau la butoane cât așteaptă mamele de la cumpărături.
Înăuntru sunt multe plasme și cetățeni burtoși care se holbează la rezoluții 4K în timp ce vulturi în uniformă le dau târcoale cu oferte de preț. N-o fi prea mare? Știți, noi mai avem încă trei acasă, dintre care unul hăhăău, dar nu știm unde să le mai punem.
Doi tipi cu geci lucioase și figuri încruntate (de combinatori) se uită la combine audio. Cel mai cu experiență zice …să ai femee afară, să-ți trimetă zeșe milioane pă săptămână și ai de toate. Apoi merg la standul cu nu știu ce reclamă la gumă de mestecat, unde își pun ochelari de Virtual Reality peste părul gelat și descriu lumea digitală în care pășesc: aici văd un munte, aici o furtună… și aici e Cristina, mă roagă să mă-ntorc la ea…
Revin cu picioarele pe gresie și merg la raionul cu șpreiuri, de unde iau un cilindru de aluminiu și apasă pe duză ca într-o reclamă la Axe. Deodorantul lasă dâre umede pe tricou și învăluie combinatorii într-un nor gri și parfumat. Patru promoterițe cu obraji ca de liceence pălmuite sunt oripilate de scena asta, nu cred așa ceva! Uite la țiganu’ ăla!
Puțin mai încolo sunt doi clienți onești, tată și fiu.
Tatăl: Ai zis că freedom nu mai vrei.
Fiul: Am zis că cu ăsta mă dau când am sport și cu ăllant așeaa, în oraș.
Mama (intervine în discuție cu o cutie de detergent): Tot din astea vă luați, mă, amărâților…
Pe culoar trece un tip îngrijit și sărăcăcios, cu un căruț din ăla mic, în care a pus o farfurie de tablă și niște scobitori. Mă iau după el, se uită la rafturi, rafturi, rafturi, nu mai cumpără nimic. Se sperie un pic de un iepuroi care tot strânge copii în brațe, dar ajunge la casă, plătește și pleacă.
» Păstrăv eviscerat … pentru o viață mai bună!
Doi copii se joacă cu peștii din acvariu, în timp ce părinții discută în spate:
Mama: Ăsta ce mai mișcă, ălalant e mort.
Tata: Împăiat, e pe baterii.
Mama: Are ebola!
Tata: Râie!
nimeni nu ne poate despărți acum, doar tu poți să înțelegi ce simt, ce spun
Copiii sunt ori hiper-excitați de jucării și dulciuri, ori terorizați de toți oamenii care se plimbă ca niște zombilăi pe culoare și își bifează din lista de nevoi primare.
Un băiat și-o fată stau într-un cărucior de cumpărături și își privesc cu ochii gata de lacrimi mama cum spune: nu putem să luăm asta, mami, că nu mai avem bani de moș-crăciun…
Altă mamă își smucește plodul de mână: niciodată nu vei mai veni la carrefour! O să stai acasă cu taică-tu! Băiatul își mușcă buza de sus, să se trezească din coșmar.
10 lei?! strigă un moș la nepoat’-sa, care ține în dreptul urechilor două șosete colorate. Cu 10 lei îmi iau 6 perechi din tramvai!
» … și primești cadou un încântător magnet de frigider!
Sunt într-o moleșeală lăptoasă, totul sticlește, ochii îmi sticlesc a fericire, ce îmi mai trebuie, ce îmi mai trebuie… pastă de dinți — x3, la promoție! » șampon — oriental massage! » pateu — disney princess de porc! » kinder pinguin — răsfăț!
Ajung la casa de marcat și înșir toate obiectele pe care le-am bunghit… nu-mi dau seama exact ce sunt, dar le doresc pe toate, le aliniez pe banda rulantă, le stivuiesc în sacoșe.
Plătesc 213.47 lei, dintre care 21.15 lei spoliați prin intermediul unui burete de masaj (pentru luiza) care era în dreptul unei etichete de 8 lei (oricum scump).
Cobor în parcare, împing căruciorul prin bălți și beznă, șosetele umede încep să piște a frig, sunt amețit de foame, mașina nu e nicăieri, unde ești, unde ești, unde ești, mă uit în cărucior, e plin cu lucruri străine, arată cam grețos în întunericul asta, nu-mi dau seama de ce le tot târâi după mine, de ce am dat bani pe ele, de ce îmi pasă, de ce sunt aici.
A, sunt aici să scriu o relatare.
Îmi vine să vomit.
Sfârșit.
