filme porno filme porno filme xxx filme xxx

Copiii sunt problema

M-am mutat cu ai mei din Piața Muncii, cartierul unde am copilărit, când aveam 18 ani și, peste toate nesiguranțele de la vârsta aia, m-a lovit și sentimentul de dezrădăcinare. Colentina a fost pentru mine, ani de-a rândul, un fel de personaj malefic, care mă hărțuia cu bălțile lui împuțite, cu distanțele prea lungi față de centru și căcatul de câine împrăștiat generos pe fiecare trotuar.

scara

Azi am luat-o la pas pe străduțe ca să mă împrietenesc cu locul. Vreau întâi să aflu ce e în spatele unui bloc de unde se aud în fiecare weekend meciuri de fotbal. Îmi imaginez că trebuie să fie o școală sau măcar un maidan. O iau pe lângă unul dintre puținele locuri de joacă din cartier. E un fel de părculeț, pe care îl împart copiii și bătrânii de prin blocuri. Pe stânga sunt patru leagăne și un tobogan mâzgălit cu șprei, iar în dreapta un balansoar și două mese. În după-amiaza asta, două mame smucesc copiii în leagăne, în timp ce povestesc cum și-au prins bărbații cu mesaje sexi de la alte fete. La câțiva metri de ele, bătrânii în treninguri și cu șepci pe cap, înconjurați de sticle de bere, și-au ocupat deja locurile la mese și au început partida de table.

Blocurile sunt înghesuite unele într-altele pe aleile înguste și, din ele, se aud de-amestecatelea hip-hop, tezaur folcloric, mieunături de pisici în călduri și frânturi de conversații.

Pe un loc de parcare neocupat, un om și-a scos un scăunel, o masă pe care a întins ziare și un grătar. Fumează în timp ce-și masează genunchii ascuțiți și-și umple din când în când păhărelul din sticla cu țuica pe care o ține sub masă.

admin

„Hai, zi ce vrei să știi, că am băut o țuică și-ți spun tot”, spune prietenește, când îi dau bună ziua. Domnul este administrator de bloc. S-a mutat în Colentina în 1985, când s-au dărâmat casele și au fost construite primele blocuri. Pe atunci „era praf, era noroi, aveam doar apă rece, fără gaz, fără curent”. Dânsul a fost tehnician proiectant energetic, dar acum mai bine de 15 ani și-a dat atestatul ca să devină administrator. Duce mâna la piept și spune că n-a vrut să se atingă de banii oamenilor și de-aia a angajat separat un casier. El e mulțumit că rezolvă chitanțele pentru toți locatarii.

Tocmai ce mă lămurea că stadionul de unde aud eu meciurile se numește Juventus Colentina, când iese din bloc un domn grăsuț și foarte jovial, cu un pachet de mici în mâini. „Am trei copii, dar i-am făcut pe întuneric că n-aveam nici lumină când ne-am mutat aici”, se hăhăie domnul, după introducerea scurtă pe care mi-a făcut-o prietenul lui. El este președintele asociației de proprietari și soțul sărbătoritei pentru care gătesc azi afară. Subiectul copiilor și al măritișului pare să-l preocupe, fiindcă îi căinează pe toți tinerii care trec pe lângă noi că sunt ba însurați, ba cu prietene și că au ratat partida pe care le-ar fi putut-o oferi el – adică pe mine.

presedinte

Iar a venit ăștia cu mingea”, aruncă printre dinți, ca pentru sine, și privește cu ură spre scara blocului, unde s-au strâns câțiva puști de generală.

De parcă a avut doar un scurt moment de personalitate dublă, președintele continuă să vorbească cu oameni care trec pe stradă și cu cei ieșiți la balcoane, despre tot felul de nimicuri.

Îl tachinează pe administrator, așa, la băiețeală, că e fiu de popă, „dar ai făcut cele mai necuviincioase fapte: ai iubit, ai fumat și ai băut”. „Bă, mă lași”, se apără administratorul, îngrijorat că o să-l dau la ziar drept vreun bisericos, „că eu sunt ateu convins”.

„Măi, băiete, da’ lași și tu mingea aia un pic, să nu ne mai bați în cap?! Că stăm și noi aicia liniștiți, să ne auzim când vorbim”, latră din nou președintele spre puștii de pe scară.

copii

În sfârâitul grătarului se aude acum doar el. Povestește cum și-a distrus coloana vertebrală lucrând ca strungar la Aversa și, în aceeași frază, mă ceartă, mai în glumă, mai în serios, că „voi sunteți ăia care l-ați deturnat pe Ponta și l-ați pus pe Iohannis și ne-ați nenorocit”. E ca un titirez în trening adidas, care zâmbește cu dinți pătați de negreală.

Îl întrerupe o ambulanță de la pompieri, care oprește în capătul aleii, exact lângă părculeț. Se creează agitație, administratorul și președintele se întreabă unul pe altul „oare pentru cine o fi venit?”. După câteva minute în care ne-am uitat cu toții la medici cum descarcă cu gesturi lente targa și un scaun cu rotile, o mamă cu copil în cărucior ne explică revoltată ce s-a întâmplat: „toate babele astea cheamă salvările degeaba când alții poate chiar au nevoie de ele. Ți-e rău, du-te la spital! Nu chema salvarea să te plimbe pe tine prin oraș”.

Mașina demarează și bătrânii, chiar dacă n-au apucat să vadă „pe cine au încărcat”, se întorc la micii lor. Nu prea sunt tineri în blocul în care locuiesc ei, spune președintele. Pe cei căsătoriți, deși au până în treizeci de ani, nu-i pune la socoteală. Cică ar fi avut și ei „două studente bune, frumoase” care stăteau cu chirie în bloc, dar „ne-au lăsat că și-au găsit în altă parte”.

ambulanta

Totuși, problema reală este părculețul, crede președintele, „că e gălăgie”. N-apucă să detalieze, că din bloc mai iese un bătrân, și el cu o caserolă de mici în mână. Este vicepreședintele asociației de proprietari, un bărbat bucălat cu ochi apoși, care se apropie stânjenitor de mult când vorbește cu tine.

Are o mutră muncită de preocupare și se agață cu o privire disperată de mine, de parcă sunt ultima lui speranță: „Spune-mi, Valentina, că tu poate cunoști pe la televiziuni, ai relații… cum să fac cu părculețul? Nu mai pot, e gălăgie, nu dormim noaptea”. Îl înțeleg, când se adună lăutarii pe seară, îi aud și eu, dar asta e, oamenii mai fac și zgomot când se îmbată. „Nu, nu”, zice grăbit, „copiii sunt problema. Toată ziua bat mingea și urlă. Nu știu ce să mai fac”, repetă înciudat și se concentrează pe grătar, fără să mai scoată o vorbă.

vice

Îi las pe cei trei să-și continue sărbătoarea și mă mai învârt o vreme pe lângă grădinile îngrijite din fața scărilor de bloc, în care îmi imaginez (deși nu i-am văzut) că mișună laolaltă păsărele și șobolani.
Spre casă, trec din nou pe lângă părculeț. Mi se pare acum, cu ambalajele de dulciuri și sticlele goale împrăștiate în nisip, ca un câmp de luptă părăsit, fără câștigător.

 

Un reportaj de Valentina Nicolae

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *