Aerul este natură, dă viață focului și îi poartă căldura prin tutun, printre buze, pe gâtlej… în plămân când ajunge este deja cultură.
Sute de plămâni expiră într-un spațiu închis – tot mai multe particule asasine se îngrămădesc în volumul de aer și îi cresc densitatea până când devine un fel de supă cenușie în care înotăm cu toții.
Corpul intră pe modul Iohannis. Apar mesaje de eroare în spatele urechilor, în creștetul capului și în zone limitrofe. Ca să nu intre în panică, oamenii se țin de țigări aprinse și toarnă licori spirtoase care să distragă sistemul imunitar de la horcăială către probleme mai adânci ale existenței:
Practicarea binelui în regim extra-ordinar nu va institui niciodată o ordine socială funcțională. În zonele de război ai mult praf și gaze lacrimogene. În Germania n-ai bani de iarbă, în Mexic n-ai bani de tutun. La noi mergi pe stradă și faci atac de panică, tre’ să fumezi ACUM și în dreapta e interzis, în stânga e interzis, tot e interzis. E super ofertă, cancer pân’ la miezul nopții.
Se împart borcănele cu tutun pentru asaltul final. Ar trebui să închidem geamurile, să savurăm cât mai putem dulcea aromă a sinuciderii. Mai sunt 15 minute de libertate. Până și patróna, care cică nu fumează, pupă o țigărușă ca să simtă gustul istoriei. Căci este un moment istoric: 23.57.
Chelnerul își ia o tavă mare, merge în capătul barului și începe să aplice legea. Cetățenii opun rezistență pentru câteva minute, dar sunt copleșiți de sentimentul că schimbarea începe din noi, futu-i muma-n cur. Scrumierele dispar, pachetele cu avertismente letale rămân văduve pe masă.
În câteva minute apar primele efecte ale legii:
– vedere high-definition – se ridică pâcla și se usucă lacrimile din ochi;
– patru fete se urcă pe bar și dansează cu un entuziasm rezervat;
– se golește barul și trotuarul se umple ca o stație împuțită de autobuz.
Schimbarea nu se oprește la bodegi → și celelalte instituții ale statului trec prin acest proces dureros. La Gara de Nord, prima măsură a fost transformarea de facto a șinelor de tren în scrumiere.
“Mie-mi pare bine, si pe mine mă deranjează să miros de la alții când eu nu fumez”, declară Daniel, după ce a fost invitat de polițiști și-și ia țigara și să facă pas cu pas până pe peron. Se consolează cu vocea din mobil: Fotoliul din odaie și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră, o ultima țigară uitată într-un colț pe etajeră.
Spitalele se confruntă cu o nuanță etică: în multe locuri fumatul era deja interzis, dar se fuma oricum; ar trebui să se oprească acum, că s-a interzis-interzis?
La o unitate sanitară din Capitală s-a ajuns la o soluție de compromis: scrumiera-coș de gunoi a fost culcată la pământ. Pe la prânz, două paciente o ridică și scrumează liniștite. Femeie de serviciu se repede la ele cu mătura: “Nu mai fumați aici, că d-aia l-am pus jos!”
“Da’ ce-aveți cu ele?”, intervine un brancardier nebărbierit. “Ce, fumează pe banii dumneavoastră?” Femeia de serviciu se retrage, depășită numeric, așteaptă să fumeze toți și culcă iar coșul.
Seara, coșul e din nou în picioare, cu cinci chiștoace în buză. “N-am ambiție să mă las”, zice alt brancardier, cu halat jerpelit, și trage ultimul fum din țigară.
“Dacă nu mă mai lasă să fumez aici, mă duc cinci metri mai încolo sau mă ascund în mașină.”
– Gata, hai acasă.
– Ești fumător?
– Nu.
– Atunci plătești tu taxiul.
===============~
Cronică colectivă încropită din cercetările numiților: Andrada Lăutaru, Andreea Retinschi, Delia Marinescu, Laura Ștefănuț, Karina Aia, Liliana Simionescu, Matei Bărbulescu, Valentina Nicolae, Vlad Odobescu, Vlad Ursulean și restul.
