Ostroveni, ce semeni?

De la Nord la Sud, cartierele din Râmnicu Vâlcea – orașul în care ultimii doi primari au avut și mandat de arestare, se leagă cam așa: Nord, Goranu, Traian, Centru, Petrișor, Lenin Sud, Ostroveni. Am locuit până la 13 ani în Nord, am ars-o prin Centru și prin Traian, dar nu m-am apropiat niciodată de Ostroveni. Legendele despre găștile de cartier, infracțiuni sau simpla conotație negativă a stigmatului de ostrovenar m-au ținut departe de sudul orașului, fără să filtrez critic fricile mele. În ultimul timp, am găsit timp să rătăcesc pe străzile din Ostroveni și am descoperit o lume simplă cu povești fascinante.

Vrrrrum! Vrrum! Un nor de eșapament se încolăcește în jurul meu după ce un BMW depășește un Cielo pe cel mai nou bulevard din Râmnicu Vâlcea, Dem Rădulescu. Norul negru dispare și pe dreapta apare, impunătoare și galbenă, o clinică făcută de Nicolae Sofianu. E un vâlcean cu o avere de doar 50 de milioane de euro. Mai încolo de afacerea lui se întind, pe o parte și pe cealaltă a străzii, blocuri noi, blocuri neterminate, blocuri roșii, galbene și portocalii. La parterul unuia, pe dreapta cum intri în cartier e un pub unde au cartofi congelați-prăjiți și prețuri de centru. Vizavi, cum intri pe o străduță, e o spălătorie unde spuma curge mai mereu doar pe mașini scumpe și unde șoferii bagă câte-o miuță pe terenul de fotbal din spate, să nu se plictisească. Spre sfârșit, bulevardul e înconjurat de serele vechi din timpul comunismului. Acum sunt capitaliste, aparțin unui lanț de supermarketuri deținut de alți vâlceni milionari în euro, soții Mutu.

Mărțișoare, flori moarte și flori în ghivece, flori parfumate și nu prea, ziare, țigări, reviste și rechizite poți să cumperi din Hermes. Așa se numește zona delimitată la Nord de cinematograful Geo Saizescu, la Est de Piața Ostroveni și la Sud de oficiul poștal. La semafor, un bărbat nebărbierit de 40 și ceva de ani numără secundele până la verde. La 3 prinde mânerul căruciorului plin de pet-uri și înaintează pe zebră, spre o parcare plină de taxiuri. Peisajul Hermesului e bizaro-capitalist. Cartierul e plin ochi de cazinouri, bănci, western-union-uri, baruri în care toată ziua sunt clienți, iar bănci și farmacii. Mai vezi, la o coadă de salariați care așteaptă să își ia banii de la bancomat, câte un puștan cu Nike-uri de nouă milioane și blugi de zece. Mai vezi și mașini, printre Daciile care predomină, de zeci de mii de euro. Nu te mai întrebi de unde au oamenii bani în orașul ăsta în care vezi o mulțime de anunțuri de executare silită și în care Oltchimul, principalul angajator de odinioară, moare zilnic încă puțin. Îți amintești  legendele urbane. Cartierul ăsta e cunoscut în lume ca inima „Hackerville-ului”. Însă vremurile în care internet cafe-urile se închideau peste noapte ca să aibă copiii liniște când fac fraudă cibernetică au trecut de mult. La fel și vremurile în care cluburile vindeau, într-o seară de weekend, ca un local scump din capitală. „Obiceiul de a face bani aici nu s-a schimbat”, însă. Sau cel puțin așa pare, dacă te iei după vacanțele din Dubai sau Tenerife în care pleacă unii vâlceni și din care pun poze pe facebook.

Dacă ești adolescent în Ostroveni, poate că te revolți pe treningul Abibas pe care ți l-au dat ai tăi din salariile lor minime. Poate că te superi atât de tare pe sărăcie, încât devii și tu unul din cei care-au descoperit că pot să vândă lucruri pe care nu le au pe internet și să facă o grămadă de bani. Poate că faci două mii de euro și îți cumperi singur treningurile originale, adidașii de nouă milioane și telefonul de douăzeci, iar când rămâi fără bani îți dorești să le fi dat și alor tăi ceva. Poate că mai faci niște bani și le dai sau poate că te retragi și te apuci de studiat.

Dacă ai 20 și ceva de ani și o arzi prin Ostroveni, poate că te gândești des să evadezi din universul de blocuri și câțiva oameni ai tăi. Dar cu cât te gândești mai des și plănuiești mai mult, scaunul din care tastezi pare mai moale și căldura caloriferului e mai prietenoasă decât a oricărei camere necunoscute. Ajungi să îți subestimezi dorința de evadare, îți lași eul leneș să preia controlul și uite-așa faci 30 fără să știi încotro. Te mai trezești în fața păcănelelor, cu mâna-n buzunar, după ultimii 50 de lei. Nu-i de condamnat, o generație întreagă feels you. Doar că o aruncătură de picior în afara granițelor mentalității cartierului face bine la inimă, suflet și buzunar.

Sau poate că ai 28 de ani în cartierul ăsta, lucrezi pe un salariu suficient pentru tine și evadezi în plimbări pe munte, cărți și oameni buni și totul e bine așa.

Străbunica din poză face fotosinteză și nu se sfiește să discute despre povești de familie în primele zece minute de când te cunoaște. Eu am rugat-o să îi fac o poză, ea m-a rugat să iau loc pe bancă. Fără să se prezinte, doamna de 86 de ani care locuiește în Ostroveni de 40 îmi povestește că a lucrat două decenii jumate în Sibiu, la Fabrica de Bomboane. Făceau toate felurile acolo, fondante și nefondante, cu praline și fără, bune de halea o grămadă la serviciu, dar nu scotea vreuna pe poartă, de frica securității. De acolo a venit la Râmnicu Vâlcea  și a lucrat tot la o fabrică, încă vreo 10 ani. S-a pensionat cu pensie mică, iar bolile care i s-au adunat acum sunt costisitoare ca naiba.

În urmă cu 20 de ani, când strănepotul îi era mic, părinții n-au vrut să își asume custodia. „Atunci m-am ridicat, în sala de tribunal și i-am zis judecătorului: <<Onorate, permiteți-mi să iau cuvântul.>>  Mi-a dat cuvântul și am cerut să  mi se încredințeze mie băiatul. Mi l-au dat. Și azi locuiește cu mine.”

„E  manelist”, zice. „Cântă la un restaurant din Topolog, pe la nunți și petreceri, dar și cu formație, îl găsiți pe internet. Chinezu’ i se spune.”

Când mai trece câte un vecin, doamna cu chef de povestit lasă glasul jos și se mai apropie puțin de mine. Îmi spune că ea tot cu Mircia Gutău votează, fostul primar al Râmnicului care a fost condamnat de două ori pentru corupție și care tocmai și-a anunțat iar candidatura, din partea Partidului Ecologist Român. Îl vrea primar pentru că el „a asfaltat panta aia ca lumea și nu mi se mai inundă aleea”.

Când ne luăm la revedere, Străbunica e încântată că o să-i caut strănepotul pe internet. Zis și făcut, doar că nu prea știu care e el. Am găsit un Dany chinezu și un Chinezu care cântă cu Larisa.

Grădina zoologică din Râmnicu Vâlcea e tot în Ostroveni. Cu fiecare pas pe care îl fac pe aleile îngrijite, regret că sunt aici. Doi tigri siberieni se plimbă încolo și încoace, încolo și încoace, printr-o curte groaznică peticită cu iarbă, cu o mini-piscină goală,  înconjurați de garduri mari. Printr-un geam mare pot să le fac poze fără să prind barele de metal și pentru o clipă îmi imaginez că animalele astea minunate sunt libere. Când mă trezesc, văd cum unul dintre tigri se apropie ca o pisică somnoroasă, mă privește ca pe ceva nu foarte interesant și se întoarce spre stânga. Se mai plimbă, încolo și încoace, încolo și încoace și cam asta e tot ce face.

La câteva minute de mers de la tigri, printre găini, lei, urși, porci mistreți, struți, căprioare, iepuri și fel și fel de alte animale, într-o clădire încălzită plină de cuști cu geamuri, e un babuin pufos, bej și trist ca un om abandonat. Stă pe un butuc lucios, într-un colț din camera lui. Încăperea are câțiva metri pătrați și arată ca o vitrină. El e natura expusă aici, vie și moartă în același timp. Când încerc să îi fac poză, oftează adââânc și mă simt cel mai jalnic om de pe pământ. Simt că simte că vreau să arăt lumii singurătatea și umilința în care trăiește. Mă bucur mult când bateria mi se termină în același moment în care rușinea mă cuprinde și nu apuc să îl fotografiez. Rămânem așa, eu bipedă și liberă, el blănos și captiv, față în față, zece minute. Nu schimbăm nicio privire directă, dar de fiecare dată când mă uit în altă parte, simt că mă privește. Mă simt ca dracu’ de neputincioasă, mă simt ca dracu’ că sunt din aceeași specie cu cei care l-au obligat la viața asta fără sens, mă simt ca dracu’ și plec.

Vântul bate cu primăvară și sens printre blocurile gri. În soarele ăsta, bubele lumii nu prea ies în evidență. Poate doar ale omului care moțăie pe o bancă. Dar când mă gândesc la babuin și la soarele care nu-l vede decât prin fereastră, mă bucur că omul din fața mea e mai liber ca animalul.

***

P.S: Ștefan Manasia, unul din poeții pe care îmi place să-i citesc și să-i întâlnesc prin Cluj, e născut și crescut în Ostroveni. Am găsit câteva fragmente din „ostroveni. viața și contactele” lui, aici.