Fac dreapta când cobor din 32 la Piața Rahova. N-am mai fost până acum aici, dar pe stânga n-are cum să fie. E doar o clădire mare și gri, cu un banner pe care scrie cu roșu ECOGRAFIE.
Dau într-un complex comercial ca oricare altul. La intrare doi bărbați strâng în saci mari gunoiul lăsat de vântul de ieri. Miroase îngrozitor a căcat. Arată totuși mai fancy decât, să zicem, Oborul. Pare complet pustiu, dar din geamul unui magazin cu lacătul pus vine îndemnul „Intrați, nu veți regreta”.
Înaintez printre bălți, de-o parte și de alta sunt secondhand-uri, magazine de vopsea, vitrine cu manechine despuiate, coco rico, ziare, cosmetice. Totul e închis. Dar mă urmărește un zvon de șușoteli și neîncredere. „De unde-i asta, mă? Nu știu, da’ face poze p-aicea. O cunosc. E de la televizor, mă, n-o știi?”.
Un paznic vine alergând spre mine și mă roagă exasperat să nu mai fac poze că ei sunt privați și nu e voie. Mă scuz și-i spun că scriu despre cartier, despre piață. „Păi Piața Rahova e-n partea ailaltă, domnișoară”.
Trec strada, reușesc să o confund cu un supermarket și în sfârșit o găsesc.
În hală sunt câteva femei îmbrobodite care mătură pe jos. Alta își strânge busuiocul și verdețurile în niște sacoșe mari de rafie. O întreb cum i-a mers azi, „așa și-așa, a fost sărbătoare mare, s-a dus lumea la biserică”. Mai vorbesc cu Marian de la măcelăria „La Tavi”, „locul 3 pe firme pe București”, care-mi zice să vin într-o zi mai de dimineață și-mi cere numărul de telefon. Un tip în trening dă drumul la un hidrant de apă și începe să frece gresia cu două mopuri deodată.
În rest, doar tarabe goale, cutii stivuite peste ele, un cățel și papagalii dintr-un colț, care chirăie ca într-un film de groază.
Stau în mijlocul pieței și îmi fac de lucru cu aparatul foto, ca să nu mă întorc chiar cu mâna goală.
Mă întorc și-l văd pe domnul polițist în spatele meu, care a așteptat cuminte să termin de filmat. Îmi explică cu voce blândă că azi s-a închis deja și că oamenii doar fac curățenie acum. În altă zi o să am mai multe de văzut.
Se oferă să mă conducă până la ieșire și mă duce până aproape de stația de tramvai. E un tip masiv la vreo 50 și ceva de ani, cu ochi albaștri și bărbierit bine. Fața lui grasă mă face să mă gândesc la vânătorul lui Bugs Bunny. Îl întreb cum e serviciul, cum sunt oamenii pe aici. „Acesta e un sector al contradicțiilor. E cel mai sărac sector al capitalei, asta e știut. Acolo unde-i sărăcie, și oamenii sunt mai dificili, mai violenți”.
Îmi povestește despre un puști de vreo 7-8 ani, pe care-l știe de când era mititel. Taică-su l-a luat de mic la piață și acum îl pune să stea la tarabă, pentru că el se duce să bage banii la aparate. Își strâmbă gura dezgustat când îmi spune că cei mai mulți copii din zona asta au parte toată viața numai de înjurături și țipete. Statul ar trebui să se ocupe de ei de mici, să îi educe, așa cum a văzut el niște femei cu fuste multe că duceau și aduceau copiii de la grădiniță, „aia era misiunea lor”.
La cei mari nu prea vede o schimbare prin educație. Ca să înțeleg, îmi dă exemplu o întâmplare de acum câțiva ani. Autoritățile au curățat zona de gunoi, iar firma de salubrizare a dat gratis pubele cartierului. Numai că oamenii au continuat să arunce mizeria în stradă. Cică la un bloc ar fi făcut derdeluș de la etajul unu la parter fiindcă aruncau gunoiul pe geam.
Se întoarce în profil, își împreunează mâinile peste burtă și mă privește cu coada ochiului. „S-ar putea s-aveți și o surpriză vreodată. Odată la recensământ, unei tinere, poate ca și dumneavoastră, i s-a repartizat o anumită zonă. Când a ajuns acolo și a văzut persoane căzute pe jos, cu garoul de mână, cu siringi și cu aia, nu i-a mai trebuit nimica”.
Își mută agenda albastră la celălalt subraț și, ca și cum ar fi spus deja prea multe, mă asigură că aici nu e totuși un „sat fără câini”. Nu, de când e el pe sector nu a prins omoruri. Furturile din buzunare sunt cea mai frecventă infracțiune, iar bătrânii sunt de obicei victimele. Însă nici astea nu se mai întâmplă așa des. De când poliția națională a introdus un sistem de supraveghere video în piață, hoții se simt descurajați.
Domnul polițist e de 20 de ani în meserie și vede multe schimbări în jur. Pe vremea lui o treime dintre colegi n-aveau nici măcar liceul. „Nu prea aveai de la cine învăța și la un moment dat poate îți dădeai seama că nu ți-ai ales modelele care trebuie”. Pe când acum, „calitatea e crescută” în rândul poliției – cei mai mulți au terminat o facultate.
Și oamenii cu care are de-a face sunt diferiți. Nu se mai lasă intimidați ușor. Îmi povestește cu un amestec de admirație și uimire în glas despre un domn cu care a avut timp de câteva zile o dispută în legătură cu accesul câinilor în parc. „La una din ture, vine cu niște foi, scosese toată legislația, tot ce era posibil în domeniul ăsta cu câinii. Păi cu un om ca ăsta tre să porți o discuție în termenii actelor respective, nu am auzit io, știu io sau nu comenta”.
„Chestii care m-au marcat?”, mijește ochii și răspunde grăbit: „Boala unor oameni de a aduna”. Am crezut că o spune cu sens metaforic, dar el chiar a fost impresionat de apartamentul unei foste directoare de unitate comercială. Avea „cel puțin liceul terminat” și totuși depozita teancuri de hârtii din hol până-n balcon.
Face o pauză mai lungă și privește încruntat spre linia de tramvai. Gura îi e în continuare deschisă a lehamite. Îi văd dinții gălbui și foarte depărtați. În buzunarul de la piept îi bipăie stația, dar nu-i dă atenție. Se întoarce spre mine și mă privește muncit de un gând: „Fusese găsit cadavrul unui om al străzii și a venit mașina mortuară să-l ridice. Iarnă, zăpadă, gheață. Unul din oamenii de acolo a luat mortu de picior și-a plecat cu el. Cu corpul așa a alunecat pe gheață să-l ducă la mașină”. Ridică un picior imaginar de jos și defilează prin fața mea ca un școlar care țopăie spre clasă în prima zi de școală. „A plecat așa cu el”, repetă de parcă încă nu-i vine să creadă. „E o chestie de poate aproape douăj de ani, dar asta m-a marcat, n-o pot uita.”
Un reportaj de Valentina Nicolae