— Mi-e frig, îmi spune Saga Xux și își strânge pe umeri geaca mea de schi. (Nu știu să schiez.)
Am întâlnit-o pe Saga Xux așa cum întâlnești azi oameni noi. Pe Facebook, fir-ar al dracu. Dacă oamenii ăștia mai știu să-și facă și niscai branding personal de tip zeiesc, voi dori să îi cunosc. Sunt curios și nu mă satur de oameni. Problema mea.
Un amic îmi zicea ieri că o știe din Școala Generală: „Tare urâțică mai era.” Când am văzut-o prima dată, „urâțică” nu se găsea de fel printre lucrurile pe care le-aș fi spus despre ea. She was a suicide girl. Îmbrăcată într-un halat de laborator, cu ochelari de tocilară și cu o carte de anatomie în brațe, Saga se petrecea în mintea mea fără știrea ei. În poza următoare, halatul își desăvârșea lipsa.
Îi strâng geaca de schi pe după umeri și încerc s-o liniștesc cu vibrații blânde ale vocii în sus pe lobul înghețat al urechii: „Mai avem puțin. Câteva poziții și am terminat.”
Saga Xux e tatuată pe fiecare petec înfiorat al pielii sale învinețite de frig. În studio sunt 15 grade, cu vreo zece mai mult ca afară. Acum câteva zile plănuiam să tragem câteva fotografii pe stradă, în decor de oraș. Dar acum câteva zile soarele încă glisa pe cerul ca un longboard de octombrie. Fiindcă studii și job și dificultăți de organizare, am tot amânat. Și fiindcă vremea pe net indica nori și ploaie, am amânat până duminica asta, când toate site-urile dădeau ca sigur soarele, numai bun de înlocuit lumini și setting de studio. Însă, cum se spune în timpurile astea electorale, poți să te piși pe el de meteo. Omenirea n-a reușit nici până azi să bâiguiască viitorul precipitațiilor, apăi să prevadă ample mișcări sociale. În loc să crezi în Romica Jurcă sau în Nostradamus, mai bine ai crede într-o centrală termică.
Am dat centrala în studio la maxim (29 grade Celsius), am pornit toate aparatele de aer condiționat, Sagăi tot îi era frig. E sfârșit de octombrie și ninge cu fulgi ca ouăle de pușcăriaș. Lucrăm la un shooting din ăla care, în principiu, n-ar trebui să se lase cu victime. Saga Xux, suicide girl of underground Bucharest, fata cu exoschelet din The Winter Market a lui Gibson, pozează pentru o revistă urbană, un ghid de going-out, în 7 ipostaze, după cum urmează: Saga Xux școlăriță; Saga Xux florăreasă; Saga Xux femeie de afaceri; Saxa Xux milițiană 1964; Saxa Xux poștăriță; Saxa Xux cucoană („Sărutmânușițele, domniță”, îi arunc cu aer șmecheresc, cât să-i mai treacă dârdâiala. „Am și picioare”, mi-o întoarce ea.); Saga Xux goală, învelită într-un dragon de la IKEA așezat în formă de 7.
Imaginea asta cu șarpele (care mai apoi a devenit dragon din necesități practice) mi-a venit într-o noapte în care am gustat niște MD. Petreceam în cadă, de unul singur, răsfoind niște Geo Bogza urmat de fișiere obscure ale propriului meu procesor intern. Era bun MD-ul. Și mi-a venit în minte ea, înfășurată în șarpe în forma lui șapte. Șapte zile. Șapte nopți. Șapte seri. Șapte grame. Șapte păcate. Cele șapte bucurii ale Fecioarei Maria. Până și Harry Potter e de acord că 7 e cel mai puternic număr magic. Croissantele Seven Days. Cele șapte cuvinte pe care nu poți să le spui niciodată la televizor, via George Carlin. În traducere liberă: căcat, pișat, fut, pizdă, muie, Oedip (asta nu-i tocmai o tălmăcire fidelă, dar n-am reușit să găsesc alt cuvânt unic care să exprime cât mai fidel motherfucker), mă rog, în fine, țâțe.
Deci dacă Dumnezeu ar păși în toată goliciunea sa pe cele șapte pășuni ale cerului și ar avea țâțe, n-ar fi foarte departe de sânii Sagăi Xux când îi e frig.
Apoi îți amintești că exagerezi și că Dumnezeu nu există.
