filme porno filme porno filme xxx filme xxx

Văcărești, Mânăstirea

Tot ce-mi mai amintesc despre demolările de pe Calea Văcărești sunt buldozărele galbene și roșii care tasau pământul de peste drum de locul pe care fusese casa familiei mele. Știu că mergeam la Michi, prietenul din copilărie al lui taică-miu să ne uităm la video și, dintr-o dată, peste câțiva, ani casa lui dispăruse. La fel și străzile și casele de la numerele impare de pe Văcărești. Vizualizez drumul către Michi și apoi memoria mea face un salt și mă duc cu fața către răsărit, uitându-mă la acele buldozere comuniste care striveau sub șenile ultimele ziduri ale cartierului, casele, străzile, ruinele fabricii Sin, de clei de oase, magazinele și tot ce se mai găsea pe locul pe care astăzi e delta Văcărești.

Vechea mahala Văcărești a început să fie demolată în 1984 și a durat până în 1986. În 1986 a fost dărâmată mânăstirea transformată, ulterior, în închisoarea de la Mandravela, intersecție cunoscută în prezent ca Big Berceni. Așa a dispărut cel mai important ansamblu arhitectonic brâncovenesc, Mânăstirea Văcărești. Din el au mai rămas chiliile devenite celule în ultimii ani și fundația și în anii ’90 mai puteai vedea pietre ale vechilor ziduri cum ieșeau dintre bălăriile crescute aiurea pe ceea ce se transformase într-un teren viran, după căderea comunismului.

Pereții și fundația mânăstirii au fost dezgropate în 2009 când, pe aceeași fundație, s-a construit un nou mall. Peste zidurile înalte de 7-8 metri urma să fie ridicată o nouă construcție și atunci am văzut pentru ultima dată dovada existenței Mânăstirii Văcărești.

DSC_0853

Azi am ieșit din casă cu ochii întredeschiși din cauza luminii puternice. Primăvara și de fiecare dată când merg într-un loc nou, chiar dacă soarele strălucește, nu port ochelari de soare pentru că vreau să văd lucrurile așa cum sunt. Un joc pe care mi-l fac în minte. L-am luat pe Zero, cățelul meu, în lesă și am ieșit la plimbare în parcul de peste drum de locul pe care a fost mânăstirea.

Părea ca un sat de vacanță dintr-o periferie românească, copii cu biciclete și trotinete și părinți, toți îmbrăcați deșucheat, cu căciulile ieșite afară pe jumătate și atârnându-le din buzunarele gecilor groase și descheiate, pregătiți pentru o zi de iarnă în toată regula, dar care azi nu avea să se întâmple. Câini mulți alergau în toate direcțiile și pe toate diagonalele parcului și lumea arăta ca o cameră dintr-o tabără, cu multe paturi unde dorm tot atât de mulți copii, în care intră profesorul de educație fizică înainte de răsăritul soarelui, fluieră, aprinde lumina și le strigă: ”Înviorarea!”. Și toți copiii o iau la fugă, buimaci prin toate colțurile camerei, fără să știe nici ei, exact, ce urmează să facă.

Era 13:30 și m-am plimbat cu Zero o jumătate de oră, pe traseul obișnuit pe care mergem, de fiecare dată, în fiecare zi, în parc. Ce nu-mi place la plimbările cu Zero din timpul zilei, din parc, e că tot timpul trebuie să ne ferim de oamenii cu role. Nu-mi plac rolele.

Umor? De-a lungul gardului care împrejmuiește vechiul ștrand Văcărești s-au construit grătare publice. Multe. Unul la 10 metri de celălalt, cel mult. Oameni din diferite cartiere vin aici în zilele călduroase și prăjesc tot felul de cărnuri. Unii își aduc cu ei fețe de mese pe care le întind peste mesele din lemn din parc, pun farfurii și pet-uri de băuturi pe masă și așteaptă să se facă grătarele.

Alții nu au mese și mănâncă din picioare sau direct de pe grătar. Unii s-au încumetat chiar să se așeze pe pături, pe jos și, deși mulți credeau că a venit primăvara, gazonul nu crescuse așa cum e, de obicei, primăvara și vara, iar în locul lui era un fel de mini-nămol de februarie. Mi-a plăcut, m-am gândit că, în fond, Bucureștiul nu a arătat niciodată altfel și că ceea ce e sincer la noi în oraș trebuie apreciat pentru a rămâne.

L-am lăsat pe Zero acasă și, pe la 15, am plecat către o prietenă, Otilia, de la care trebuia să iau o bijuterie la care ea a tot lucrat în ultimele luni. Otiliei nu i-ar conveni să apară scris despre ea nici că e artist, nici bijutier și în general nu i-ar plăcea nicio ”încadrare”, tocmai pentru că e mai multe la un loc, așa cum cred eu că e bine să fie, în prezent, cineva care face lucruri, hai să le zicem, frumoase.

Un inel masiv și nici nu-mi mai amintesc cum și în ce context ne-am gândit ca ea să facă acest inel pentru mine. Bijuteria-obiect e o secțiune din Mânăstirea Văcărești, cu coloane și cupolă și cu crucea bizantină în vârf. În jur de 16:30 am plecat de la Otilia, am fumat o țigară pe Calea Griviței și m-am îndreptat către Casa Jurnalistului.

DSC_0861

E 19:07, sunt ”în redacție”, adică în podul casei și scriu la o tastatură care mă enervează cumplit, acest text care mi-ar fi plăcut să ajungă la cinci mii de semne, dar nu cred că are șanse. Mă uit din nou peste el, să văd dacă am făcut un mix de care să fiu mulțumit, dacă are și informație, și umor voluntar și involuntar, și poveste și dacă, de fapt, e un text de-al meu. Să zicem, așa că mă pregătesc să-l închei. Pe masă, în dreapta mea, lângă mouse, stă Mânăstirea Văcărești. 5042 de semne.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *