Printre golurile ușii rotative circulă parfum scump. Vizitatorii își dau jos căciulile, glugile și pălăriile. Înainte de Mall Vitan, aici era Circul Foamei. Înainte de Circul Foamei, erau mahalaua și oamenii. Acum sunt scările rulante care te duc sus ‒ sus, sub cupola transparentă de unde poți vedea cerul îmbârligat de nori. Și afișul cu MediaGalaxy.
„Cum s-auzi, frate, că plesneau crenvurștii și să nu faci nimic?”, zice femeia tipului care o ține de după umeri, „n-ai știut când se te oprești cu fiertul, d-aia!”. El o apropie, o pupă și-i zâmbește. Femeia rămâne îmbufnată.
La ultimul etaj chiar miroase a crenvurști, dar nu asta se dă. O femeie vinde euro pe lei și cumpără de la McDonald’s un meniu cu pește. O fată întinde prăjitura ei unui băiat care strâmbă din nas. Pe ecranele de lângă cinema, niște animale hăituiesc oameni care se transformă în alte animale. Băiatul mulatru de lângă balustradă mă întreabă dacă nu cumva vreau o aripioară din farfuria lui. Nu, nu, mulțumesc, îî, eu am venit pentru altceva. Stăm totuși sub bannerul albastru pe care scrie că nu există iubire mai sinceră decât iubirea de mâncare. Mai încolo, altă pancartă zice că „Mâncarea bună este temelia fericirii adevărate”.
Cer voie să trag în poză o cutie imprimată de o femeie-panda. Stăpâna cutiei, o blondă care mănâncă singură, zice: „sigur, da’ hai – te rog – ia și un cartof, doi, dacă ți-e poftă”. Panda mă privește răutăcios și cu ochii vineți. Pe ea scrie cu litere mari, „Fii de-al nostru”.
Sunt, sunt, ce să fac, vă mulțumesc. Iau un cartof și merg mai departe.
Aaăî, stop, piua, șșșt. Mi-am pierdut căciula. Ah, uite-o pe mătura femeii de serviciu. Când mi-a căzut? Da, sărumâna, a mea e, nu o duceți la paznic. Mulțumesc, da, sănătate.
Pe drum, SpringTime mă îndeamnă să fiu creativ, adică să adaug extratopping și niște bacon la pizza. Dar nu am pizza. Of, și vreau să fiu creativă. Dar costă un, doi trei – paișpe lei. Of. Da, vă rog, o pizza mexicană cu extratopping.
Hai și la spațiul de relaxare, poate acolo e altceva. Patru canapele, două bănci, câteva mese și un afiș: „Ești campion la cumpărături? Meriți o pauză”.
E plin de oameni. Cel puțin unul n-a călcat la Zara sau la Office – e bărbatul care s-a așezat lângă mine. Are blugii rupți și miroase a dulceață stricată. Cască ochii (unul seamănă cu un nasture de damă, rotund și prea lucios) când vine un bodyguard. Dar nu e panică, grasul nu-l vede, e prins într-o discuție la walkie-talkie: „Ai văzut, frate, cum a pierdut Halep cu negresa?”. Alături, un cuplu își împrumută unu’ altuia limbile. Omul cu miros de dulceață se holbează la ei. „Cum te cheamă?”, întreb eu. Nu-mi răspunde. Binee.
La doi pași, sunt sălile în care lumea se bate cu norocul pe bune, fără frică și amor. O fetiță dă cu piciorul în mașina cu ursuleți – e a treia oară când pândește să pună mâna pe unul, dar nu-i iese. Mama unui băiețel reușește să dea jos din prima doi reni – „mami, uite, trebuie să încerci să iei mai multe dintr-o odată, așa se face”. Copilul nu reușește, n-are încă școala aia.
Încerc și eu, mai multe dintr-o singură apucare, așa ați zis, da? Sunt aproape. Nu. Nu sunt.
Mă bosumflu și dau o raită prin magazine. Oaaa, ăștia de la MeliMelo au căciuli cu animale, ce drăguț. Pe una dintre ele o vreau și eu ‒ e c-un urs – mă rog, cu părțile esențiale dintr-un urs: urechi, mustăți și bot. Fără gheare, mușchi și sunet. 39 de lei. O doriți? Da, sigur, numai un pic să scot portofelul. Aaăî, nu am 39. Vânzătoarea se uită urât la mine și la mine se face-un gol în stomac.
Revin: -„Pot măcar să pozez căciula? Așa…ca amintire.”
„În mod normal nu ați avea voie, dar eu am să vă las”.
Ce drăguță sunteți, mulțumesc.
Cobor cu căciula veche pe cap, fără ursuleți, bani sau speranță. O gașcă de liceeni iese de la film: „Ce-a fost aia, frate, când a intrat popa în biserică de au tăcut toți și n-au mai avut voie să facă nimic?”.
Oh, golul din stomac. Și ce frig e afară. Și biserica e închisă.